***

Nu am apucat sa interactionez prea mult cu americanii in mediul lor natural, neavand prea mult timp la dispozitie in porturile respective (Long Beach, New Orleans). Americanii pe care i-am intalnit eu sunt in majoritate pasageri, o specie aparte din simplul motiv ca sunt niste americani in vacanta, care se comporta altfel decat in mod obisnuit. Nu ca asti cum se comporta ei in mod obisnuit, am vazut doar in filme

***

In primele zile pe pamant american, toata lumea parea sa fie prietenoasa. „We are actually very self-absorbed and mean!” a venit raspunsul stewardesei din avionul spre New Orleans, dupa ce viitori mei colegii de pe Carnival Fantasy (Yugoslavia reunited – ce ironie) spuneau in gura mare cat de misto e in USA si cat de ok sunt oamenii.

***

Mai toti sclavii de pe Carnival (printre care si eu) susoteau numai cuvinte de ocara la adresa americanilor: „ce prosti, ce tampiti, ce dementi…. sunt americanii!”. Dar asta e normal, era mijlocul prin care ne defulam dupa orele lungi petrecute zambind fals, cu atitudine de „Yesmeni”.

***

Mai mult de 90% dintre pasageri erau absolut ok, asta s-ar traduce prin: „Eu imi vad de treaba, ei isi vad de traba, ce fericiti suntem cu totii!”. 5-10% dintre pasageri erau cei pentru care generalizam la nivel de natie. Cei permanent nemultumiti, care simt nevoia sa se planga pentru orice lucru care nu le convine, cei ignoranti sau doar complet prosti, cei nesimtiti. Genul de oameni care se gasesc peste tot, in orice colt al lumii. Poate in cazul americanilor genul asta de oameni sunt ceva mai agresivi, chestie de cultura capitalista. Au observat ca daca se plang de ceva cand fac afaceri cu o corporatie, vor avea anumite avantaje: chestii gratis, pe care nu le-ar fi primit daca ar fi stat in banca lor cuminti, atentie exagerata. Clientul trebuie sa fie intotdeauna multumit, spune cliseul corporatist.De multe ori, cand imi spuneam in gand „ce prosti, ce tampiti”, imi strafulgera prin minte cosmarul unui vas de croaziera plini de romani autentici. Cu siguranta ar fi fost mult mai dramatic.

***

Ca fotograf, pasagerii ma enervau cand incercau sa fure poze, sa faca poze la poze, sa faca poze in timp ce eu incercam sa fac poze. Uneori ma enervau si pentru ca nu stateau la poze iar eu nu puteam sa-mi ating tinta de poze. Frustrari de angajat, nimic mai mult.

***

Alb si negruNegrii americani din New Orleans erau foarte deschisi, pusi pe distractie, usor de intrat in vorba cu ei si de chemat la poze. Insa deveneau foarte periculosi in momentul in care ceva nu le convenea sau nu li se dadea atentia cuvenita. Sau atunci cand se puneau pe furat poze, in ultima zi. Imi era frica sa fac pe politistul in timp ce 3-4 negrese, din seria big-mama (peste 100kg de fiecare) incercau sa iasa cu pozele neplatite afara din galerie.Nu ca albii nu furau poze, ba din contra. In general aveau alte metode, mai putin palpabile (dar mai enervante pentru mine). Se ascundeau intr-un colt si faceau poze la poze. Eu trebuia sa le cer (cu foarte multa atentie la cuvinte) sa se opreasca si sa stearga pozele. „Da†de ce?”, venea intrebarea lor nevinovata.Negrii si negresele din New Orleans aveau stil, albii aratau ca niste cowboy obositi.

***

Pasagerii nu sunt atat de obezi precum se spune despre americani. Asta pentru ca am stat mai mult pe Carnival Pride, care isi ia cei mai multi pasageri din zona LA. Proximitatea cu Hollywood-ul ii determina probabil sa fie ceva mai atenti la dieta. Cei din New Orleans se apropiau de cliseul de obezitate american. Pacat de negrese, care altfel ar fi aratat foarte bine.

***

Pasagerii sunt foarte usor de impresionat. Intri usor in vorba cu ei, vor sa auda povesti (lacrimogene), sa compatimeasca viata angajatilor pe vasele de croaziera, totul cu un aer de superioritate si perversitate.

***

Pasagerii au instinct de turma. Ii urmeaza pe ceilalti oriunde ar fi. Sunt atenti la semne si la ceafa celui din fata. Daca ies de pe vapor si li se ofera doua culoare, il aleg invariabil doar pe cel aglomerat, pe care au iesit cei de dinaintea lor, chiar daca celalalt este liber. Pasagerii aleg neconditionat sa stea la coada, le face placere. Daca e coada, inseamna ca e ceva bun, cei din fata lui trebuie sa stie mai bine, nu degeaba stau la coada.

***

Pasagerii iubesc cumparaturile, ca nu degeaba sunt o societate de consum. „Shopping is fun!”, asta o stie orice american. Cumpara orice daca scrie pe acel orice ca este la juma†de pret, daca li se ceva gratis, daca au impresia ca maine se termina stocul. Nu conteaza daca au sau nu nevoie de produsul respectiv, important e sa fie la reduceri. Evident ca pe vapor totul era la 50% reducere, just in case, la fel ca saptaman trecuta si saptamana de dinainte si probabil in saptamanile din ultimii 20 de ani. Uimitor, inca merge, pasagerii nu se satura.

***

Pasagerii se distreaza, in felul lor americanesc, ca doar d-aia sunt in vacanta. Nu-si vor aminti pe ce vas au fost, in ce locuri au ajuns (multi nu-si mai aminteau astfel de amanunte din croazierele anterioare), dar vor raspunde toti, invariabil: „Anyway, I donâ€t remember but it was alot of fun, I tell you!” Isi etaleaza ignoranta cu mandrie.

***

In cele din urma tot ce spun despre americani (pasageri) poate fi la fel de bine spus despre orice alt popor sau grup de oameni ales arbitrar. Totusi, ce as mai fi scris aici daca nu generalizam in halul asta?

Procesul de imbarcare se va termina undeva in jurul orei 15:30, cand toti pasagerii se vor fi imbarcat. Urmeaza „boat drill-ul”, exercitiul obligatoriu prin care pasagerii afla ce trebuie sa faca in cazul unei urgente (gen scufundatul vaporului). Majoritatea membrilor de echipaj participa la exercitiu, ei fiind cei care ghideaza pasagerii catre „muster stations” (locul in care se vor aduna in caz ca se intampla ceva). Exercitiul dureaza maxim jumatate de ora, dupa care vaporul incepe sa se miste (4:30pm).
A doua parte a zilei decurge mai mult sau mai putin ca in restul saptamanii: o parte dintre fotografi deschid galeria, altii se ocupa de montarea studiourilor, altii pozeaza „sail away” (poze cu pasagerii si long beach in fundal) samd. Ziua de munca se incheie spre miezul noptii, dupa sedinta saptamanala cu managerul.

Timp liber: Cine are galerie la 6:30 dimineata prefera sa doarma cele 2-3 ore libere de dupa. Ziua de munca d-abia a inceput. Ceilalti, care incep la 11:30 au 2-3 ore in care pot iesi in fuga afara. Long Beach este portul cu cel mai putin timp liber la dispozitie. Din fericire, nici nu sunt prea multe de vazut in Long Beach. Duminca dimineata Long Beach nu pare altceva decat un orasel plictisitor, cu un Walmart la 25 de minute de vapor. Seara probabil ca devine periculos, daca ar fi sa mai iau dupa „semne” sau dupa intamplari (ca cele din pozele urmatoare):

Altfel, liniste:

View Larger Map

Programul fotografilor: sase dintre cei 11 fotografi se trezesc cel tarziu la 6:30am. La 7:15 sunt deja gata de poze, dupa o excursie de 10 minute cu barca de legatura (vaporul ramane in larg). Doar trei fotografi sunt sunt in Gangway. Impropiu spus Gangway, cum nu este vorba de nicio pasarela, vaporul se afla la aproximativ 1km de locul in care pozarii isi desfasoara activitatea. Unul dintre fotografi este deghizat in pirat, un fel de “gay pirate costume”. Alt fotograf il pozeaza impreuna cu pasagerii. Iar ultimul fotograf din echipa de dimineata vinde camere de unica folosinta pe vapor.

la ~11:30am fotografii sunt inapoi pe vapor. Pauza dureaza pana la ora 4pm. Formal night (seara formala), pasagerii vor sta iarasi la coada la poze pentru portrete tip studio. La 11:30pm se termina ziua de lucru, mai putin pentru doi dintre fotografi care vor fi nevoiti sa aranjeze pe panouri cele 3500-4000 de poze din seara respectiva. Pentru ei ziua de lucru se va termina dimineata, undeva pe la 2am.

Cei 5 fotografi care nu au de lucru in dimineata respectiva, vor avea spre pranz (1pm), cand trebuie sa monteze (set up) cele 8-9 statii de portrete. Si nu e tocmai usor, este ceva de carat si aranjat. Toata operatiunea n-ar trebui insa sa dureze mai mult de o ora si jumatate, maxim doua.

Timpul liber in Cabo: daca ai gangway, nu prea e. Somn mult dupa munca de dimineata, intrucat urmeaza seara formala. Cei care au set-up se pot plimba cateva ore prin Cabo san Lucas.

Cabo este o statiune elitista pentru turistii americani. Nimic interesant de vazut pe uscat: mall-uri (scumpe) si vilele celebritatilor.In apa este mai interesant: snorkeling, diving, balene cu cocoasa, delfini, lei de mare, pescuit de pesti spada, parasailing, o plaja izolata de exterior (Lover’s beach), cu acces atat la Marea Cortez cat si la Oceanul Pacific.

Plus alte poze aici.

View Larger Map

Joi vasul ajunge in Mazatlan. La 8:30 se deschide pasarela pentru pasageri. Pleaca din port la ora 18:00.
Pentru fotografi este o zi obisnuita de munca. 8:30 – 11:30 Gangway. Un Gangway nu foarte matinal, rapid, in umbra, racoros. Tot ca si in Vallarta, 4 oameni fotografiaza pasarela . Alti doi pozeaza fetele aztece (ca in poza). Alti doi vand aparate de unica folosinta in interiorul vaporului. Inca doi sau trei fericiti au liber in dimineata respectiva. Doi dintre fotografii care pozeaza sunt port manning (nu au voie sa paraseasca vasul dupa ce termina de pozat).

Pauza pana la 16:30, cand incepe galeria. Ceva mai aglomerat, cum la ora 17:00 mai toata lumea e intoarsa pe vapor. Seara de portrete casual (in tinuta obisnuita). Toti fotografii muncesc seara fara exceptie. Ziua de lucru se incheie undeva la miezul noptii, dupa mutarea tuturor pozelor prin galerie, aproximativ 14 000 la numar.

***

Timpul liber in Mazatlan se rezuma de regula intre 12 si 15:30 (hai un 16:00, daca te pregatesti rapid pentru galeria de la ora 16:30). Nu foarte mult timp, din fericire centrul este aproape, la aproximativ 20 de minute de mers sau 7-8 minute cu taxiul.
Se simte ceva mai multa saracie in Mazatlan decat in alte porturi prin care am ajuns. Este un oras ieftin, cu vanzatori foarte agresivi, care se tin dupa tine. Mergand pe jos spre centrul orasului, un taximetrist a oprit si s-a tinut vreo 5 minute dupa mine incercand sa ma convinga ca trebuie sa iau taxiul. Greseala mea a fost ca aveam aparatul foto la vedere In alta excursie, taximetristul incerca sa faca „upselling” la cursa de 4$ cu taxiul: „I can take you to girls. Just 70$!”
Altfel Mazatlan-ul nu arata deloc rau, in ciuda saraciei omniprezente. Un centru aglomerat (Mercado) cu o catedrala superba, cateva zone linistite si lipsite de oameni (Farul si Isla de la Piedra). Singura zona neintersanta mi se pare cea turistica (Golden Zone), unde se gasesc toate hotelurile si plajele aferente.

Plus alte poze aici.

View Larger Map

Timpul liber in Vallarta se rezuma de regula (pentru un fotograf Carnival Pride) la cele 5 ore dintre gangway-ul de dimineata si programul de seara, intre 12 si 17. Indeajuns de mult timp, mult mai mult decat in alte porturi. Intre acele ore insa soarele este necrutator, plimbatul prin oras nu este tocmai o placere. Nu se iese de fiecare data afara, uneori nevoia de somn este mult prea mare, nu poate fi refuzata. Doar in ziua libera este timp pentru orice: somn, plimbat cu orele in Vallarta, plaja.

Vallarta nu m-a impresionat de la inceput. Caldura (30+ grade; umiditate 75%), praful, saracia arhitecturala, turismul exagerat mi-au lasat o impresie nu prea placuta. Vallarta este un oras turistic si asta se simte din prima clipa:

A trebuit sa ma departez de traseul obisnuit, vapor (Marina Vallarta) – centrul orasului (Bd. Malecon). In momentul in care am inceput sa ma pierd pe strazi, sa o iau in directii necunoscute, de care turistii se feresc, a inceput sa para mai ok. Chiar si centrul Vallartei, asa incarcat de turisti cum e, are farmecul sau.

Dureaza cateva minute sa te pierzi de centru, urcand dealul (El Cerro) din apropiere. La un moment dat nu mai stii daca mergi prin curtile oamenilor sau esti pe drumul care te duce sus. Pe alocuri case mizere, rufe puse haotic la uscat, copii desculti. Pe acoperisul unei case in constructie, Vallarta se desfasoara privirii:

Muncitorii se opresc din lucru. Privesc soarele cum se coboara in mare, Vallarta este treptat inghitita de intuneric:

Oamenii din Vallarta sunt calmi si prietenosi. Se circula insa haotic si in viteza, cu taxiuri grabite, autobuze gonind dement pe serpentinele ce duc spre Mismaloya, conduse (aparent) de pusti de 14 ani, abia vizibili la volan. Dar nu se intalneste nicaieri disperarea din traficul bucurestean, marlania mioritca.

In unele locuri te simti ca acasa, strazi, magazine, oameni, in cele mai mici detalii:

Unele dintre cele mai relaxante plimbari au fost de-a lungul plajei, intre zona Marina Vallarta (zona de hoteluri, unde acosteaza vaporul) si centru, trecand uneori kilometri buni inspre Mismaloya.

Parasailingul ofera cateva perspective originale asupra orasului. “Zona Romantica”, la SV de centrul orasului:

Alte cateva poze din Marina Vallarta, la nord de centru:

Spre seara se racoreste, bulevardul principal se umple de oameni. Eu o iau in cu totul alta directie. Ora de intoarcere pe vapor (in ziua libera) este 21:00. Nu stiu cum arata Vallarta noaptea.

• 4 fotografi isi ocupa pozitiile de o parte si alta a pasarelei. Doi dintre ei opresc pasagerii in dretpul colacului de salvare cu insemnul portului iar ceilalti doi ii pozeaza (poza 1 – exemplu de Gangway in Mazatlan)
• 1 fotograf pozeaza aztecii din imaginea 2 (am blurat pasagerii americani, ca n-au nicio vina)
• 1 fotograf pozeaza papagalul pe umarul pasagerilor (papagalul din imagine sunt eu)
• 1 fotograf pozeaza mariachi (dansatori mexicani)
• alti doi fotografi vand camere de unica folosinta (pe film) in interiorul vaporului

Raman doi fotografi care nu au nimic de facut. Ei sunt norocosii din saptamana respectiva. Vor avea liber toata ziua. Este de altfel singura lor zi libera, nu se vor mai intalni cu asa ceva decat peste mai bine de o luna.

Fotografii termina de pozat in jurul orei 11 – 11:30. Uneori, daca targetul (numarul) de poze nu este atins, se sta peste program, conform dorintei managerului. Cei din Gangway (pasarela) trebuie sa aiba minim 800 de cadre, cel care pozeaza indienii-azteci 600 de poze, 600 pentru papagal, 500 pentru dansatori (mariachi). Altfel, fotografii sunt nevoiti sa opreasca prin orice mijloace pasagerii. Aceleasi fraze repetate ad nauseam, de sute de ori pe zi, pana cei 2500 de pasageri ies de pe vapor: “Good Morning! (Welcome to Puerto Vallarta!) Stop right there! Look at the camera, smile! Thank you! … Good Morning! Welcome to Puerto Vallarta…” Dupa ce iti dai seama ca faci prea mult efort cu frazele lungi, oamenii oricum alearga mult prea repede, te rezumi la: “Stop there! Look!” Uneori pasagerii sunt indusi in eroare de fotografii glumeti: “Welcome to Hawaii (sau Miami)!”. Se uita mirati la fotograf, dupa cateva secunde se prind ca glumesc. Altii nu.

Dupa terminarea Gangway-ului, fotografii au liber pana la ora 18:15, cel mai mult timp liber dintre porturile prin care trec. Doi dintre ei vor fi Port Manning, adica nu vor avea voie sa paraseasca vaporul (un procent din echipajul unei nave trebuie sa ramana pe vapor in fiecare port, in caz ca se intampla ceva). Moment bun pentru a dormi, a-si spala rufele, a pierde vremea intr-un fel sau altul. Ceilalti isi fac programul cum stiu ei mai bine, asta daca nu cumva managerul a organizat o iesire prin imprejurimile Vallartei.

Seara programul este ceva mai relaxat decat in alte porturi. Cum majoritatea pasagerilor inca se plimba prin Vallarta, vaporul este destul de gol. Incepe sa se aglomereze in jurul orei 20. Sunt deschise patru studiouri-ambulante pentru portrete casual (in tinuta obisnuita), incepand cu ora 19:00 (set-up la ora 18:15). Norma este de 150 de poze, maxim 5/cuplu. Destul de greu de atins, cum pasagerii lipsesc de pe vas. Niciun pasager nu trebuie lasat sa treaca fara sa fie chemat la poze. Am mai scris despre asta aici si acolo

Restul fotografilor stau in galerie, vanzand pozele din dimineata respectiva. Ziua se termina la ora 23:00 – 23:30.

Ieftin nu inseamna ca serviciile sunt de proasta calitate. Sa luam exemplul Pride. O croaziera de 7 zile (Long Beach – Puerto Vallarta – Mazatlan – Cabo San Lucas) costa aproximativ 600$ (chiar mai putin in low season, pret de start). In cei 600$ sunt incluse 6 nopti de cazare in camere comparabile cu ale unui hotel de lux, transportul, mancare la orice zi si din noapte (nu exceptionala, decenta), showuri gratuite, atentie exagerata din partea tuturor sclavilor de pe vapor etc etc. Deloc rau, pasagerii par sa fie foarte multumiti.
Cum reuseste totusi Carnival sa mentina rata profitului extrem de ridicata in conditiile in care preturile sunt atat de mici? Lipsa taxelor, activitatile comerciale de pe vapor si „sclavii” fac diferenta.
Majoritatea vaselor Carnival sunt inregistrate in Panam(e)a. Acolo nu prea exista taxe, legi, iar daca exista sunt foarte relaxate. Carnival isi desfasoara activitatea in „apele internationale”, asta inseamna ca in afara unor sume modice (taxe de port si alte tipuri de taxe) nu contribuie cu foarte mult la bugetele tarilor prin care are porturi.
Probabil ca pretul unei croaziere nu acopera costurile de operare. Banii se scot din activitatile (duty free) desfasurate pe barca: foto, casino, bar, shore excursions, SPA etc. Astfel ca unii platesc 600$ croaziera doar ca sa plece acasa cu poze de 800-1000$ (desi media/pasager e muuuult mai mica, doar vreo 30$/saptamana dati pe poze). Tactica inteligenta din partea Carnival: oamenii sunt momiti initial cu un pret foarte mic pentru croaziera, dupa care sunt usurati la portofel (scuzati expresia grobiana) pe parcursul croazierei. Cu cat vaporul petrece mai mult timp departe de tarm, cu atat mai bine pentru Carnival.
Pentru a mentine costurile la un nivel cat mai redus, Carnival foloseste forta de munca ieftina (dar spalata bine pe creier ulterior), adusa din tari unde 1,000$/luna (70 ore/saptamana sau mai mult) inseamna o caruta de bani. In unele cazuri compania plateste minimul posibil. Spre exemplu, in cazul unui cabin steward, compania ii ofera un salariu de 30$/luna. Este problema angajatului daca scoate sau nu bani din „tips-uri” pentru a compensa nimicul primit de la companie. Umbla vorba ca vor sa taxeze in curand tipsurile primite de barmani, cabin steward samd, astfel incat acestia sa nu castige prea mult iar o parte din bani sa ajunga la Carnival.
Subiectul e vast, din pacate aici nu am timp sa scriu mai mult. Timp de pierdut cu un astfel de subiect o sa am in cele doua luni de vacanta (indiferent de ce voi face dupa) la intoarcerea in tara.

Pseudoanaliza de brand
Pana la aparitia Carnival, croazierele erau inaccesibile americanului de rand. Foarte scumpe, elitiste, niciodata mai scurte de o saptamana. Americanul mediu nu are timp si bani sa plece cu saptamanile in vacanta.
Carnival a mers pe o formula diametral opusa: ieftine, pentru toata lumea, scurte (chiar si 2 zile).
Inainte de Carnival erau promovate doar destinatiile, porturile exotice. Pentru Carnival portul este o destinatie secundara, vaporul devenind principala destinatie. Toata publictatea lor este construita in jurul acestui concept. Asa arata un spot din 1985 (din pacate nu-mi permite sa-i dau embed ) :
http://youtube.com/watch?v=BECwNurBbEQ

Asa arata unul din 2005:

20 ani diferenta intre cele doua spoturi, mesajul e acelasi. A se remarca faptul ca media de varsta a pasagerilor Carnival este mult sub cea a altor companii. Carnival tinteste „middle aged, middle american”. Din experienta, as spune ca media de varsta se situeaza pe undeva la 40 de ani. Sunt croaziere cu mai mult de 50% dintre pasageri minori.
Inca n-am raspuns la intrebare, asa ca mai urmeaza un episod