De vreo trei ani incoace, literatura nu-mi mai place. „Teodosie cel Mic” a lui Răzvan Rădulescu* a reuşit totuşi să-mi evite plictisul. Asfel că n-am aruncat sub pat romanul după primele 100 de pagini (aşa cum s-a întâmplat recent cu alte cateva). O joacă postmodernistă, a la Cartoon Network, cu personaje simpatice de la stanga la dreapta spectrului răutăţii:

– În ce moment anume doreşte Înălţimea voastră să fie adus Pisicâinele?

I-aţi făcut lavament sau încă mai duhneşte a temniţă?

Desi i-am făcut baie, încă mai duhneşte a temniţă, Alteţă.

Înseamna că aţi făcut tot ce aţi putut. Aduceţi-l aşa cum e şi să savurăm cum se cuvine acest eveniment.

Otto îşi manifesta, e drept extrem de rar, când era melancolic sau emoţionat, aplecarea către substantivele terminate în „ment”. Când situaţia nu-i îngăduia să folosească nici unul, fie inventa ceva pe loc, fie adăuga anapoda câte un „ment”, transformând cuvinte simple în cuvinte sunătoare şi schimbându-le total sensul: terasă devenea terasament, ele – element -, departe – departament. La fel proceda cu armă, firmă sau sculă. În extremă pană de substantive, ajungea chiar să umble la conjunctii şi preopoziţii. Supuşii lui aveau mari probleme să înţeleagă că Otto, spunând „ciment”, se referea la adversativul „ci”, sau spunând „dement” – la prepoziţia „de”.”

Teodosie cel mic - Razvan Radulescu

*cunoscut mai mult pentru scenariile filmelor regizate de Cristi Puiu: Marfa si banii, Moartea Domnului Lăzărescu

Urmeaza “Orbitor – aripa dreaptă”, cu peronul pe partea stângă. Primele 100 de pagini sunt grele.