De vreo trei ani incoace, literatura nu-mi mai place. „Teodosie cel Mic” a lui Răzvan Rădulescu* a reuşit totuşi să-mi evite plictisul. Asfel că n-am aruncat sub pat romanul după primele 100 de pagini (aşa cum s-a întâmplat recent cu alte cateva). O joacă postmodernistă, a la Cartoon Network, cu personaje simpatice de la stanga la dreapta spectrului răutăţii:

„ – ÃŽn ce moment anume doreÅŸte ÃŽnălÅ£imea voastră să fie adus Pisicâinele?

– I-aÅ£i făcut lavament sau încă mai duhneÅŸte a temniţă?

– Desi i-am făcut baie, încă mai duhneÅŸte a temniţă, Alteţă.

– ÃŽnseamna că aÅ£i făcut tot ce aÅ£i putut. AduceÅ£i-l aÅŸa cum e ÅŸi să savurăm cum se cuvine acest eveniment.

Otto îşi manifesta, e drept extrem de rar, când era melancolic sau emoţionat, aplecarea către substantivele terminate în „ment”. Când situaţia nu-i îngăduia să folosească nici unul, fie inventa ceva pe loc, fie adăuga anapoda câte un „ment”, transformând cuvinte simple în cuvinte sunătoare şi schimbându-le total sensul: terasă devenea terasament, ele – element -, departe – departament. La fel proceda cu armă, firmă sau sculă. În extremă pană de substantive, ajungea chiar să umble la conjunctii şi preopoziţii. Supuşii lui aveau mari probleme să înţeleagă că Otto, spunând „ciment”, se referea la adversativul „ci”, sau spunând „dement” – la prepoziţia „de”.”

Teodosie cel mic - Razvan Radulescu

*cunoscut mai mult pentru scenariile filmelor regizate de Cristi Puiu: Marfa si banii, Moartea Domnului Lăzărescu

Urmeaza “Orbitor – aripa dreaptă”, cu peronul pe partea stângă. Primele 100 de pagini sunt grele.